The King is dead

N-am fost niciodata innebunita dupa muzica lui, insa mi s-a parut incredibila reactia oamenilor de pretutindeni. In semn de respect si regret fata de ‘The King of Pop’, oamenii au claxonat pe strazi si au pornit avariile masinilor. S-au trimis zeci de mii de sms-uri la Radio Zu, pe care l-am ascultat o mare parte din zi, in care fiecare isi exprima regretul, opinia sau isi spunea povestea copilariei si adolescentei marcate de muzica lui Jacko. Bineinteles ca s-au gasit si indivizi carora aceste reactii li s-au parut exagerate. Dar, in final, asta nu mai conteaza, nu mai conteaza nici in cate scandaluri a fost implicat si cate bancuri rautacioase s-au scos pe tema asta. Am vazut poze pe net cu oameni innecati de plans. Another King is dead. The King of Pop is dead! Sa ii recunoastem meritele, sa recunoastem ca muzica lui a influentat o mare parte din vocile si muzica de astazi. Sa recunoastem ca, cel putin o data, am dat volumul mai tare cand in boxe rasunau “Black or White”, “Dirty Diana”, “Trhiller”…
Am vrut sa scriu despre asta deoarece mi se pare ca ceea ce se intampla azi este un adevarat fenomen, o adevarata isterie care imi aminteste de cea creata de concertul pe care Michael l-a sustinut in `92, parca, in Romania. Fanii o luasera, pur si simplu, razna. Se urla « I love you, Michael !!!», se plangea de emotie, se lesina pe capete.
Pentru mine, muzica lui Michael n-a reprezentat un stil de viata, n-am incercat sa-l imit cu nimic, n-am colectionat postere cu el si n-am avut decat un album de-al lui, primul, de altfel, din viata mea. Pentru mine, ‘cultura Michael’, a insemnat un ‘Dangerous’ tocit la casetofon in anii nouazeci. Si atata tot. L-am compatimit pentru felul in care a fost tarat in diverse scandaluri, pentru felul in care arata in ultima vreme insa acum, nu-mi ramane decat sa sper ca lumea isi va aminti de el pentru ceea ce a reprezentat in muzica.

Suntem tampiti!

Am ajuns a nu stiu cata oara la concluzia ca suntem o generatie de idioti care muncesc pe rupte, 10 ore pe zi la serviciu si inca vreo 2-3 de acasa. Doar ti-a dat firma laptop si TREBUIE sa termini un raport, doua, sa trimiti mailuri si sa mai dai telefoane si cand ajungi acasa. Cand ai pus mana pe jobul asta, ti-ai zis ca l-ai apucat pe Dumnezeu de-un picior; este ceea ce ti-ai dorit: un salariu bun, o masina de serviciu (in cazurile fericite), telefon de serviciu si laptop. De fapt, toate astea nu sunt ‘bonusuri’, ci sunt instrumentele firmei care au ca scop sa te exploateze la maxim, iar tu sa ai iluzia ca esti multumit. Imi dau seama ca nu ne mai ramane timp pentru noi. Suntem in permanenta prea ocupati cu munca, suntem in asa hal de stresati incat visam noaptea fisiere si rapoarte. Am o prietena care nu face copii din cauza ca nu are timp. N-are timp sa se concentreze la asta, n-are timp sa se relaxeze. Iar asta imi aminteste de un text care circula pe net, la un moment dat, despre o tipa care isi tot facea teste de sarcina si se supara ca ieseau negative pana cand si-a dat seama ca n-a mai facut sex in ultima luna si ca n-ar avea cum sa fie insarcinata. Exact asa am ajuns ! Sa ne planificam zilele de facut sex. O sa ajungem sa ne punem remindere pe telefon sau sa setam appointements in Outlook cu prietenul sau sotul pentru asta. Suntem niste tampiti ! Am uitat sa TRAIM. Am ajuns niste robotei setati sa mergem ca pe sine pana la serviciu si inapoi, iar in week-end sa ne facem aprovizionarea de la supermarcheturi ca sa avem ce manca. Cam la asta se rezuma toata distractia. Probabil la 60 de ani o sa ne dam seama ca ne-am irosit tineretea stand la serviciu in loc sa ne bucuram de viata si de familie. Si pentru ce ? Nu o sa ne faca nimeni statuie ca am stat ore in sir cu nasul in treburi de serviciu, ca ne-am mancat nervii si ne-am tocit pantofii pe acolo, nu ne apreciaza nimeni mai mult pentru asta. Ba, dimpotriva, ne trezim ca suntem dati, elegant, la o parte. Si, revin la intrebarea, de ce trebuie sa fim mereu intre doua dead-line-uri ? Si pana cand ? Probabil pana ajungem la dead-end…

Povesti, povestiri, amintiri

E clar: lumea blogguieste de zor: unii spun chestii interesante, altii spun chestii funny, altii filosofeaza, altii bat campii cu gratie. Io nu prea bloggui din cauza ca nu prea am timp, iar cand imi propun sa scriu ceva, scriu orice, cu toata lipsa de inspiratie si cu toata senzatia ca scriu ca sa am ce mai citi cand ma plictisesc. De fapt, dintotdeauna mi-am dorit sa scriu o carte. Pe la 11-12 ani chiar m-am apucat sa scriu un roman de dragoste inspirat din povestile nemuritoare pe care le citeam pe vremea aia. Il mai pastrez si-acum si nu imi vine sa cred ce limbaj foloseam pentru un copil de varsta respectiva. Imi amintesc ca, la revolutie, scriam versuri despre eroii patriei si 'campurile' de lupta. Si nu aveam decat 9 ani. Da, mi-a placut dintotdeauna sa scriu. Despre orice mi se intampla sau despre orice simteam. Dar n-am avut niciodata curajul sa arat cuiva ce am scris. Intotdeauna am avut senzatia ca Icsulescu sau Cutareasca e mai isteata decat mine. Uneori ma simteam complexata de colegi de facultate cu limbaje academice. Ce prostie! Cred ca mai mereu am fost in umbra colegilor care aveau parinti ingineri sau profesori, colegi cu gura mica, silitori, demni de mila si aprecierea dirigintei sau colegi pilosi si cu fitze. Oricum, in facultate am fost mai curajoasa sa deschid gura la seminarii poate si pt ca eram motivata de prietena mea, mare cititoare de carti, care mai de care mai groase si mai stufoase. Pentru mine, cartile cele mai bune au fost cele cu maxim 200 de pagini. Romanele interminabile, n-am avut rabdare sa le citesc. Daca nu le consideram destul de captivante, le abandonam dupa prima suta de pagini. Asa am abandonat si 'Moara cu noroc', nuvela lui Slavici care mi-a adus o nota mica la oral, la bac. De doua ori am pus mana sa o citesc si de doua ori am lasat-o balta. Iar la bac, imi venea sa crap de ciuda ca tocmai mie a trebuit sa-mi pice magareata pe cap. Cele mai slabe colege din clasa mea au luat note mai bune decat mine pentru simplul fapt ca au avut poezii banale de Eminescu de comentat. Eminescu, bla, bla, bla.
Am dat bacul si la educatie fizica pentru ca nu mai aveam chef sa invat la alte materii si ca sa fiu mai mult in preajma colegului de clasa de care imi placea. Bineinteles ca era printre frumuseii liceului, dupa care toate fetele intorceau capul. Ei bine, mi se pusese si mie capsa si mi-am zis sa-mi incerc norocul. Si ce pretext ma bun era sa gasesc decat sa merg cu el la antrenamente pe stadion pentru proba de educatie fizica? Ei bine, si ca sa fie treaba ca in filme, mi-am facut si un jurnal in care scriam fel de fel de intamplari si suferinte de-ale mele. Seria jurnalelor o mai pastrez inca intr-o cutie pe care o tot car cu mine din chirie in chirie si, de fiecare data, mi se pare tot mai grea si tot mai incurcatoare de spatiu. Intr-o buna seara, cand o sa am chef sa o dau jos de pe dulap, am sa spicuiesc cate ceva de acolo. Poate gasesc ceva funny sau ceva filosofic. Poate am sa gagesc pe-acolo subiectul cartii pe care mi-am dorit sa o scriu dintotdeauna.

Ploua, ploua...

Caldura mi-a alterat creierii si nivelul de concentrare. S-au adunat muuuuulte grade celsius in incaperea in care lucrez si, inca de dimineata devreme, incep sa le simt efectul. Nu ma pot aduna deloc. Ies de sute de ori de aici si ma plimb prin birourile pe unde aerul conditionat chiar se simte si asa mai reusesc sa-mi racoresc si eu creierii. Mi-ar prinde bine un dus racoritor la fiecare 10 minute. Sau o piscina in pauza de masa. Sau o vacanta. Da ! O VACANTA !!! Cu balaceala si temperaturi suportabile. Cu o tinuta lejera si un ness-cafe frappe la purtator. Mmmmmm…. Parca aud pescarusii falfaindu-si aripioarele pe deasupra capului meu si apa clipocindu-mi la picioare… Vine ea vacanta cu trenu` din Franta ; am sa va pup pe bocceluta si-am sa iau viteza catre plaja.

Acum, insa, a inceput sa ploua, ploua si babele se oua sau cum spunea poetul: '...Vreme de betie/Sa asculti pustiul/ Ce melancolie...'