Fara titlu

Oi fi eu mai nostalgica de mereu ma apuca dorul de mine mica si de mine mijlocie. Era faaain cand eram cu ai mei acasa, desi apartamentul in care locuiam era prea mic pentru atata mobila si 4 persoane. Douazeci de ani am crescut acolo, in blocul securistilor. Acolo am colectionat papusi, carti cu povesti nemuritoare, am tocit pick-up-ul cu povestile lui Alice in Tara Minunilor, Neghinita si Frumoasa din padurea adormita, acolo am trait spaima Revolutiei si am trecut prin crize de adolescenta indragostita. Zau ca era fain. Bine, pe vremurile alea nu mi se parea amuzant sa ma indragostesc de cai verzi pe pereti si sa plang in nestire. Nu stiu cum faceam, dar mereu imi placea de cate un baiat indragostit de alta fata. Mi se parea ca eram cea mai urata din lume si ca o sa il iubesc pe Icsulescu toata viata mea. Imi vine sa mor de ras, nu alta. Bineinteles, erau baieti care ma simpatizau si pe mine, dar pe aia nu-i bagam in seama. Era un tip care facea spagatul si-mi recita poezii de la fereastra uscatoriei de la etajul 4 al blocului in care statea. Ala imi placea mie. Dar pentru el, eu eram sora mai mica. Dumnezeule, ce ma mai ofticam! Asta se petrecea pe vremea scolii generale cand baietii cereau prietenia fetelor prin biletele si intrebari mai personale se puneau prin intermediul oracolelor. De exemplu, "De cine iti place?" sau "Cu cine ai vrea sa stai in banca"? Chestii nevinovate. Intr-a saptea am avut primul prieten, un coleg de clasa, unul dintre smecherii clasei, dar baiat cu bun simt. Toata prietenia noastra consta in faptul ca stateam in pauze impreuna si ma conducea acasa dupa orele de scoala. Nu ne-am pupat niciodata si nici macar nu ne gandeam (eu cel putin, nu) la asta.
Cand am aterizat la liceu mi s-a parut ca eu sunt de pe alta lume. Pe vremea aia era moda serialului 'Beverly Hills 90210' si am avut impresia ca m-am transpus in filmul respectiv. Fetele erau imbracate dupa ultima moda, nu la camsa alba si fusta neagra, cum eram eu obisnuita. Pur si simplu am ramas cu gura cascata. Aterizasem si eu din cartier, in buricul targului. Pana intr-a noua n-am prea stiut cum arata centrul orasului. Ei bine, de-atunci am inceput sa invat. Si am invatat si ca liceul era liceul fetelor rele. Exact, alea din cartea "Fetele bune ajung in Rai, fetele rele ajung...unde vor". Ce-i drept, n-as fi vrut sa fac liceul in alta parte pentru ca am avut niste colegi extraordinari, ne-am format o gasca super de chefangii si am legat prietenii care s-au pastrat pana acum. Bineinteles ca am trecut din nou prin etapa "Imi place un coleg de clasa", bineinteles ca am mai bocit din cauza asta, dar nu mi-as fi dorit sa fie altfel. Ce vremuri! Good old days, ar spune un bun prieten de-ai mei.
Good days sunt si acum, dar astea-s altfel, cu responsabilitati de 'om mare' si cu asa-zisele crize ale varstei de 30 de ani. Apropo, nu stiu cum sunt astea si nici nu stiu daca, intr-adevar, exista. Unii spun ca ar exista, dar eu cred ca e varsta cea mai faina. Fara argumente in privinta asta. Doar stiu ca stiu.

Vise frumoase!

HUO!!!

Pe la noi se poarta mitocanismul. La greu! Bineinteles, nu e o noutate, dar ma minunez cat de des dau peste mitocani. Din aceasta specie care, din pacate, nu e pe cale de disparitie, fac parte soferii, mai ales de camioane si de transport in comun, si paznicii. In decursul unei saptamani am avut de-a face cu ambii reprezentanti ai acestei categorii. Unul, paznic de spital, celalalt, sofer de autobuz. Autobuzul care ma aduce de la serviciu. Zi de zi. Intodeauna acelasi autobuz, intotdeauna acelasi sofer. Si, de cele mai multe ori, demonstreaza cu succes ca nu degeaba poarta stampila de mare mitocan. Nici nu ii trebuie cine stie ce motive sa iti inchida usa in nas, dimineata, in statie, sa vorbeasca urat sau sa opreasca la urmatoarea statie decat cea la care ai vrut sa cobori. Doar nu credeai ca el opreste in fiecare statie daca vremea e urata! Il intrebi, politicos, unde binevoieste 'domnia sa' sa opreasca pentru a cobori si tu din bus, iar raspunsul vine sec: "La urmatoarea!" Nestiind ce inseamna "urmatoarea "in creierul lui minuscul, intrebi: "Care este urmatoarea statie?" La care 'mnealui raspunde la fel de sec: "Urmatoarea e urmatoarea!" Am tras adaaanc aer in piept ca sa nu ma enervez si l-am facut nesimtit. Macar cu atata satisfactie sa plec si eu spre casa, ce Dumnezeu! Il lasi in plata Domnului o data, iti zici si a doua oara ca nu-ti pui mintea cu idiotii , dar pana la urma nu rezisti si trebuie sa-i spui si tu ceva.

Exemplarul de la usa spitaluilui, pesemne ca se plictisea si, tocmai cu mine s-a gasit sa-si dezmorteasca neuronul din nimicul pe care-l facea. Dupa ce m-a intampinat cu un "E tarziu" si "Vedeti ca murdariti gresia proaspat spalata" m-a intrebat cu tupeu ce am facut toata ziua de n-am venit in timpul oreleor de vizita la pacienta pe care doream sa o vad. I-am raspuns frumos o data, i-am raspuns frumos si a doua oara, dar la un asemenea tupeu i-am raspuns si eu pe acelasi ton pe care mi-a vorbit si el.

Deci, pleci frumusel de acasa sau de la serviciu, binedispus si cu pofta de viata si iti strica ziua un imbecil care cauta cu indarjire "prishina di bataii", cum se spune prin Moldova. De ce mama naibii dau tot timpul peste frustrati dintr-astia? De ce nu pot si ei sa lase dracului orgoliul prostesc la o parte si sa iti raspunda zambind, politicos: "Imi pare rau, nu va pot lasa sa intrati deoarece ati venit la ora nepotrivita." Mare greu o fi! Autoritatea numai prin insulte si obraznicii se poate arata pe la noi. Cand intalnesc o persoana manierata ma intreb daca vad si daca aud bine. Dar astea sunt rara avis. Tara defileaza cu idioti. Astia ne mananca zilele! Si, din pacate, exemplare sunt nenumarate. HUOOO!!!

Omul, animal social?

Pai, da! Eram intr-o seara la un suc cu niste prieteni. Muzica din bar era tare, iar noi ne uitam unii la altii dand din cap in ritmul muzicii. Cu toate astea, ne puteam intelege, daca ne straduiam sa gasim ceva subiecte de conversatie. Dar... conexiunile dintre noi dadeau erori... Nu aveam nimic de intrebat, nimic de vorbit. Si atunci mi-am pus intrebarea: noi mai avem ceva in comun? Sau iesim impreuna sa bem ceva, sa mancam ceva, doar din nevoia de a evada dintre cei patru pereti ai rutinei? Apoi, plecam acasa fara sa simtim ca seara a adaugat valoare zilei care tocmai s-a incheiat. Totusi, vom mai iesi si alta data, poate vom avea mai multe lucruri de povestit, de pus tara la cale, de intors Actualitatile pe fata si pe dos. Sau poate nu. Poate ne vom rezuma la dat din cap, la mers impreuna la mall si ... atat. Doar pentru ca nu vrem sa stam singuri, nu vrem sa mancam singuri, nu vrem sa ne uitam la filme singuri, nu vrem sa ne relaxam singuri. Intotdeauna vom avea nevoie de cineva pe care sa sunam, cu care sa impartim o cafea in centru, de cineva care sa ne faca tema la matematica, sa ne imprumute masina, o poseta sau 50 lei. Pentru ca suntem animale sociale prin definitie.
Asta imi trecea prin cap in seara cu pricina. Singura mea framantare, in zarva respectiva, era ca nu mai stiam cine spusese asta. Dar am aflat :)