Wings For Life World Run - o experienta grozava

N-as putea fi mai mandra de mine… Sunt atat de fericita incat imi vine sa sar si sa urlu cat pot de tare: YES, I DID IT!!!

Am alergat in “Cursa Ingerilor”, duminica, la Bucuresti –“Wings For Life World Run”

Inca de dimineata aveam emotii pe care le simteam in stomac, iar dupa micul dejun am simtit ca imi vine sa vars. Tot de emotii. Si nu neaparat pentru ca aveam sa iau startul intr-o cursa unica la nivel mondial, ci pentru ca urma sa ii cunosc personal pe oamenii cu care socializez on-line de vreun an incoace. Unii sunt oameni simpli, ca mine si ca tine, altii sunt oameni cunoscuti, dar la fel de simpli si frumosi ca mine si ca tine.

M-am simtit extraordinar, in ciuda faptului ca n-am dormit mai mult de doua ora in noaptea dinainte, si am reusit performanta personala de a alerga 10 km.

Faptul ca am alergat la unison cu alti 35396 de oameni ma copleseste si, in timp ce scriu, mi-au dat lacrimile de fericire.

La anul o sa o fac din nou, iar ceea ce ma motiveaza cel mai tare este sentimentul ca intr-o buna zi cineva din lumea asta mare ar putea sa se ridice din scaunul cu rotile si ar putea sa mearga. Iar eu voi fi contribuit putin de tot la asta…

Detalii din cursa se pot vedea aici:  http://live.wingsforlifeworldrun.com/en/updates

Foto by Wingsforlifeworldrun.com

Antrenament la fericire

Cuantificam diferit momentele de fericire. Eu as descrie-o ca pe o stare intensa de bine generata de anumite activitati, anumiti oameni, anumite momente, anumite peisaje, o stare care imi pune zambetul pe fata pentru o perioada de timp. Nu umblu cu zambetul larg de dimineata pana seara, dar daca mintea mea e setata pe starea de bine, reusesc sa simt ca umblu pe nori o zi intreaga. Interesant e ca, in acelasi timp in care am senzatia asta, capul meu e tot pe umeri, umerii tot pe trunchi, trunchiul tot pe picoare, iar picioarele tot pe pamant. Delimitez in mod constient visatul cu ochii deschisi de realitate.

Sunt oameni la care reusesc sa ma conectez imediat, printr-o privire, printr-o imbratisare sau prin cuvinte. Sunt alti oameni la care ma conectez treptat, pe masura ce ne vorbim, ne descoperim, ne simtim. Eu nu pot sa inteleg altfel lumea asta decat prin simturi. Si nu prea imi vine sa cred ca poti experimenta fericirea, adica starea de bine despre care vorbeam, fiind mereu ancorat la realitatea imediata, la lucrurile practice pe care care le ai de facut zi de zi, la tintele materiale pe care le atingi de-a lungul vietii (o casa, o masina, un copil, etc). In mod sigur, daca functionezi asa, inseamna ca ti-ai setat inconstient mintea sa fii asa. Iar pentru a te desprinde de starea asta, ar trebui sa descoperi ce iti face placere sa faci singur sau cu cineva si sa te lasi dus de val luandu-ti picioarele la plimbare, cartile sau volanul in mana, adidasii la alergat, parapanta la zburat...

Eu ma simt cel mai bine in natura, zburdalnicind ca un copil si stand desculta in iarba. In momentele alea ma simt total deconectata de orice si de oricine si ma bucur de peisaj si de senzatia de dematerializare pe care o experimentez.

E usor sa fii fericit. Trebuie doar putin exercitiu. Dar din putinul efort al mintii, ies rezultate uimitoare. Uneori e posibil sa nu sti cum sa incepi singur, asa ca n-ar fi o idee rea sa te lasi ghidat de cineva cu mintea mai zburdalnica decat a ta, cu simturile mai ascutite decat ale tale. 

Incearca. In mod sigur nu vei avea nimic de pierdut. :-)

Foto by Me (subsemnata, adica), undeva pe Valea Loarei, 2010

Run. Dream. Keep smiling.

Pe 4 mai alerg in cursa WingsForLifeWorldRun
 http://www.wingsforlifeworldrun.com/ro/despre/#un-format-unic-74 . 

Si nu, nu sunt visez ca voi fi vreodata o ultra-maratonista si nici n-am antrenamente intensive in portofoliu. Dar m-am mobilizat de curand si am reinceput sa merg constant sa fac sport. Si nu numai pentru maratonul asta. Ci pentru a avea energie pozitiva si o stare generala de bine. Mai asezonez cu niste oameni faini cu care ma inconjor, cu reprize de ras din toata inima, cu macare sanatoasa si muzica. Neaparat muzica.

In dimineata asta Buzdugan a aruncat pe undele Zu minunea de mai jos si ne-a indemnat, exact cu cuvintele astea, la inchis ochii si visat. Sa dea naiba ca o melodie ca asta nu se asculta in drum spre serviciu, ci in drum spre lumea larga sau, dimpotriva, incuiat undeva anume cu cine ti-e maxim de drag. Si sa nu-i mai dai drumul, si  sa nu-ti mai dea drumul, ore in sir de tandrete nemarginita…J

  

https://www.youtube.com/watch?v=8-BYng_rOTw&noredirect=1

Beibi,

pune mana si iubeste-ma. Studiaza-ma din cap pana-n picioare, pipaie-ma, adulmeca-ma si apoi pune mana de ma iubeste. Lustruieste-ma si fa-ma sa stralucesc pentru tine. Beibi, sunt un copil care are nevoie de atentie. Pune-ma in centrul lumii tale si fa din mine zeita ta. Nu te lasa pacalit, beibi. Priveste-ma direct in ochi. Iti spun ca acolo sunt toate raspunsurile la intrebari pe care nu trebuie sa le mai pui. Beibi, fixeaza-ma cu privirea si nu-mi da drumul sa ma imprastii in mii de farame. Ia-mi inima si pune-o in jar sa facem impreuna foc. Dar, beibi, fii bland ca e fragila… 

Birthday girl feeling awesome!

Pentru ca azi e 14042014, pentru ca azi, eu egal 34, pentru ca e luni si lunea am vazut pentru prima oara lumea, pentru ca dimineata am primit un gand bun care mi-a pus lacrimi in ochi si zambetul pe buze, pentru ca... soare, pentru ca am adunat ganduri frumoase pe care le voi pastra sub perna sa imi parfumeze visele, pentru ca vad lumea in culori, pentru ca simt caldura din toate mesajele primite, pentru ca...voi, pentru ca...oameni speciali, ma inclin. Sa ne traim! 

Magic happens when you begin being yourself

L-am intrebat pe unul dintre prietenii mei de ce nu mai scrie. A stat putin pe ganduri apoi mi-a raspuns scurt: "Pentru ca nu mai sunt povesti." Cum adica nu mai sunt povesti? Dar tu si gasca in ce fel de povesti traiti? Pai aia pe care o traiesc majoritatea oamenilor, penduland intre opt-zece-doispe ore la serviciu, casa, copii si o iesire cu prietenii, din cand in cand, la o aniversare sau un botez. Apoi, fiecare pleaca acasa si isi tese povestea lui.

Fix scenariul asta ni-l imaginam cand eram mici si visam sa fim adulti. Visam ca o sa avem o viata plictisitoare, plina de datorii la banci si indatoriri casnice in care uitam sa mai fim NOI. Cand se intampla cate o sarbatorire intre prieteni, ne vedem scapati de acasa ca si cainele din cusca si incercam sa umplem o noapte cu tot ceea ce n-am facut tot anul. Scenariul asta este gresit, iar filmul ar trebui sa fie altul, cu un scenariu scris din suflet. 

Te invit sa reflectezi la urmatoarele lucruri: gandeste-te cum ti-e dor sa fii! Gandeste-te care au fost momentele cele mai frumoase din viata ta, in care te-ai simtit liber si fericit. Si cum poti sa ajungi din nou la ele? Ce trebuie sa schimbi in viata ta de acum pentru a te simti din nou liber si fericit?

Din experienta proprie spun ca schimbarea vine dinauntru, dupa o discutie serioasa, ochi in ochi, a mea cu mine, in care recunosc, independent de sentimente de vina sau frustrare, ce anume as vrea sa fac si cu cine as vrea sa ma insotesc, sa-mi aduc aminte la cum visam ca o sa fiu cand voi fi mare. Ce imi doream cel mai mult sa fac si nu aveam puterea de decizie sau posibilitatea fizica de a face?

De ce sa nu incepem chiar din secunda asta sa ne re-creem povestile? Sa le reluam de pe unde le-am lasat? Impacati cu noi insine si fara a ne stradui sa facem ce trebuie, ci sa facem ce simtim.

Eu stiu cu certitudine ca mi-am luat povestea in maini si o modelez frumos dupa inima mea. Mai stiu ca sunt acolo personaje care nu isi gasesc locul in ea. Nu trag de ele si nu le judec. Imi acord ragaz sa reflectez si sa n-am regrete, apoi modelez mai departe. 

Povestea e in noi... trebuie doar sa ne dam jos mastile si sa (re)descoperim magia de a fi noi insine...

:-) 

Je ne regrette rien...

S-a mai dus un om drag mie, profesorul meu de suflet, omul care s-a oprit candva pentru cateva momente sa ma intrebe de ce plang pe coridorul facultatii la ora sapte dimineata. Am ramas socata si nu stiu de ce m-am intrebat prosteste daca nu cumva e o gluma ce aud. Dar cui i-ar arde de glume macabre? La aproape 49 de ani, Andrei Bodiu s-a dus. Pasiunea pentru munca l-a facut sa cedeze pe 3 aprilie la ora 23. 

Am rememorat rapid ziua de 3. Si seara de 3. Si stiu exact cum am stat in fata laptopului de la noua seara pana la doispe scriind o scrisoare catre o fosta prietena. Nu eram bine pe 3 seara. Eram plansa si furioasa si ma intrebam cum se poate ca dupa sapte ani de relatie sa nu cunosti o persoana mai deloc. Cu toate ca te-ai straduit sa o cunosti, i-ai aratat ca esti acolo pentru ea, no matter what... Am scris, am corectat, iar am scris, iar am corectat. Ma dureau ochii de somn si de oboseala pe la unspe jumate cand nu eram hotarata daca sa dau send sau nu la mail. Si i-am dat.

A doua zi primesc pe sms mesajul... "Bodiu nu mai e cu noi". Si-am izbucnit intr-un plans in hohote gandindu-ma ca ne chinuim in zadar sa parem perfecti, sa facem lucrurile corect si bine, sa ii multumim pe cei din jur ... ca sa ce? Sa iesim din casa intr-o zi ca oricare alta si sa ne loveasca moartea din spate. Uite asa! Pac, tac! 

Si am rememorat ziua dinainte...ziua in care fosta mea prietena mi-a scris un mail dupa jumatate de an in care n-am mai comunicat in niciun fel. Apoi eu i-am raspuns straduindu-ma sa ma fac inteleasa. 

Daca ar fi sa mor acum? Uite asa, ca Bodiu, cum ar trebui sa vad eu treaba asta, post mortem? M-am gandit... as vrea sa fiu impacata cu alegerile pe care le-am facut, impacata cu cine sunt. Si? Sunt? Am raspuns cu voce tare ca nu regret nimic din viata mea. Ca mereu m-am ghidat dupa ceea ce mi-a spus inima. Ca atunci cand am gresit, am coborat privirea si mi-am asumat eroarea, mi-am asumat gesturile sau cuvintele nepotrivite, m-am certat si m-am impacat cu oameni, am iubit... Dar nu destul. Nu stiu daca o viata e suficienta pentru asta. Mai am loc...vreau sa cred ca mai am loc...timp...

Bodiu a luat o "Pauza de respiratie". Drag mi-a fost de el. Drag mi-a fost sa-l revad, in noiembrie trecut, la "Maratonul de poezie". Mi-am imaginat mereu cum o sa-mi citeasca el cartea aia de maxim douasutecincizeci de pagini inainte sa o dau la tipar. Se pare ca n-a fost sa fie...

Ce mai ramane? Sa continui sa nu regret nimic...

Foto by Ana Toma. Sursa http://raduvancu.unspe.com/2011/09/poze-colocvii-transilvania-2011.html

Gargauni de primavara

Nu pot nicicum sa-mi sterg zambetul de pe fata. Si nici nu vreau. O fi ceva in aer zilele astea, sau poate ca primavara e de vina…sau poate e ceva legat de cartea lui Telespan (“Cimitirul” )… sau or fi toate la un loc, habar n-am, dar bine-mi e si nu-mi doresc sa fiu altfel. E drept ca visez mai mult decat e cazul in momentele zilei in care se presupune ca ar trebui sa lucrez. Si am o stare asa de ameteala pe care o compar cu ameteala care ma ia cand intru intr-o incapere in care miroase puternic a flori. Hormonii zburda in voie, parca ma electrocuteaza pe ici, pe colo, in partile esentiale si, sa dea naiba, ca nu-mi displace!

Asa mai zic si eu sa traiesti! 

Cartea lui Telespan e savuroasa rau. Dar  trebuie sa te tina inima cand te-apuci de ea ca nu e pentru pudici si nici pentru homofobi. Deci, daca nu esti pregatit pentru scene explicite de gay sex, morti, popi, organe genitale si iar sex, toate la un loc, una dupa alta, fara nici o retinere, nu te apuca de ea. Vezi-ti de treburile casnice sau de orice altceva.

N-as fi crezut ca povestile cu si despre homosexuali si cimitire ar putea fi atat de misto. Si ca o sa rad cu lacrimi citind vreo carte, dar uite ca se poate. Eu zic sa aruncati un ochi pe pagina editurii http://www.libraria.hergbenet.ro/carti/cimitirul-telespan si sa rasfoiti putin. Daca e pe gustul vostru, dati-i inainte, cumparati si cititi. Cum spuneam la inceput, mie una mi-a schimbat "mood"-ul. In bine :-).

Ziua buna, Soare!

Se spune ca ziua buna se cunoaste de dimineata. A mea a inceput de cu noaptea, pe la 3, cand m-am trezit pur si simplu si n-am mai putut adormi decat o ora mai tarziu. La 7 dimineata, tragea fi-miu de mine si de ochii mei (la propriu), dupa care, vazand ca nu ma urneam nicicum, s-a gandit ca ar fi de cuviinta sa-si scoata toba din cutie si sa imi dea trezirea pe cadenta: 1-2-3-cha-cha, 1-2-3-cha-cha. (Stie ritmul de la gradinita ca face ore de dans). M-am ridicat din pat pe jumatate adormita si m-am inchis in baie sa ma trezesc in ritmul meu.

Cu toate astea, mi-am inceput ziua cu soare in zambet si afara, desi la meteo se anunta ploi. Mi-am baut cafeaua cu lapte de orez (o combinatie noua care nu prea mi-a placut, dar a trebuit sa incerc) si am inceput sa alerg prin casa, pe jumatate dezbracata, sa ma pregatesc sa plec la job.

In timpul asta, copilul ma intreba daca are voie sa se uite la Chip si Dale, iar eu i-am zis ca “da” doar ca sa am o dimineata linistita.

Am plecat de-acasa tarziu. Dar nu mai tarziu ca de obicei. Mi-am pus haine de primavara in culori albastre si balerini. Pentru orice eventualitate, mi-am pus si ghetele in portbagaj.

E vineri. Nu se anunta o zi aglomerata, asa ca deschid usa biroului si bag un zambet din tot sufletul: “Goooood morniiing!” Cei doi colegi ai mei se uita nedumeriti la mine, iar unul dintre ei, adica prietena mea, ma intreaba din priviri ce motiv am sa fiu asa de luminoasa. “E soare afara! E suficient. O sa fie o zi frumoasa. Stiu eu.”

Nu ma banuieste nimeni ca n-as vorbi serios. Pentru ca eu sunt foarte serioasa.

Mi-am deschis laptopul si mi-am inceput ziua navigand pe internet in cautare de imagini care sa rezoneze cu mine cea din dimineata asta. Si am gasit-o pe cea pe care o postez aici.

Ma regasesc in fetita care alearga desculta printr-un camp de maci, urmandu-si inima. “Follow your heart” e motto-ul meu de azi si “See the life in colors”. De fapt, asta e ocupatia mea de zi cu zi, fie ca sunt la birou, acasa, la joaca cu copilul, ca navighez pe net, pe telefon sau citind o carte: sa vad viata in culori si sa fac ce-mi spune inima.

M-am regasit coplesita de tot felul de emotii, de ganduri primavaratice si planuri varatice. Amiaza mi-a adus scantei in ochi purtate intr-o voce calda. Iar dupa-amiaza, o ploaie usoara ca-n “luna lui Marte”. Am dat soarele la schimb cu o ploaie adusa din sud. O primesc linistita si cu acelasi zambet luminos pe fata. Pentru ca ziua asta mi-e frumoasa chiar si fara soare afara. Mi l-am prins in piept dis-de-dimineata...

Foto de pe http://mypinkvisions.com/

Las' sa arda!

"Se poate sa fie zi,
Se poate sa fie noapte,
se poate sa fie vara,
La fel cum iarna poate fi..."

Nu stiu prin cate anotimpuri trec intr-o zi ca am incetat sa le mai numar, dar mi-e dor de soare, de ala din inima mea. Ala care sa ma arda pana fac insolatie si nici macar sa nu-mi pese de asta. Pentru ca ar fi pentru o cauza nobila.
Cred ca n-am auzit niciodata o cantare care sa ma atinga mai tare ca asta. O fi din cauza de zgomot de tren accelerat care se aude sacadat, o fi din cauza de versuri, de linie melodica, de cantaret, de vara si nisip, de vremuri demult uitate, de toate astea la un loc? Nu stiu. Cert e ca "Povestea merge mai departe/ Ca vantul din Vama Veche..." si ca vreau soare, soare sa am pana nu l-oi mai putea duce! Ceea ce va doresc si voua ca vorba ceea "Daca soare nu e, nimic nu am".

Eu nu...

Eu nu sunt ca toate celelalte. Nu sunt ca nimeni. Sunt… ca mine.  Iti dau trei zile ca sa te indragostesti. Sau sa ma urasti. Plimba-ma pe pajisti  si-ai sa vezi ca o sa ma descalt. Ia-ma de mana si-am sa te provoc sa tii pasul cu mine alergand. Opreste-te. Ma voi opri si eu si-ti voi zambi. Apoi iti voi culege o frunza si ti-o voi darui. Plimba-ti mana prin parul meu si ti-o voi saruta. Ia-ma de mijloc si imi voi odihni capul pe umarul tau. Prinde-mi fata cu mainile si voi astepta sa ma saruti.

Nu sunt ca toate celelate. Sunt… ca mine. Nu trebuie sa ma cauti mult, ci trebuie sa stii unde. Cand ma vei fi gasit, nu fugi. Ia-ma cu tine in lumea ta s-o facem ‘lumea noastra’.

Happy New Year?

E pentru prima data de cand ma stiu cand intampin un an fara dorinte, asteptari si sperante. Singura mea speranta e...speranta de viata, adica sa stau bine cu sanatatea, in rest...mi-e frica sa-mi mai doresc ceva. Sunt intr-o stare de sictir desi, surprinzator, sarbatorile le-am petrecut frumos, in familie si cu prieteni vechi pe care nu-I mai revazusem de mult.

In sfarsit, Craciunul a trecut, 31 decembrie a trecut, la fel si toata zarva aferenta. Astept cu mare nerabdare (o nerabdare pe care in alti ani n-am avut-o) sa desfac ornamentele din brad si sa dispara reclamele cu mosi craciuni ca sa facem loc soarelui si caldurii sa apara.

ma gandesc cu frica la anul asta. mi-e frica sa-mi doresc lucruri si sa ma apuc de ele. mi-e frica de esecuri. mi-e frica de decizii  irevocabile.

anul trecut pe vremea asta eram cu turatia la maxim, ma simteam in stare de multe lucruri si acum, la ora bilantului nu vad sa se fi intamplat nimic spectaculos. Profesional, nasol. Personal, no comment. Prieteni? Am mai taiat de pe lista. Regrete? Bineinteles.

Cautati-ma maine sau peste o saptamana. Poate voi fi mai pozitiva si mai vioaie. Poate voi fi gasit pana atunci o pereche de coaie cu care sa ma simt mai "barbata" si gata sa iau lumea in piept.

 

La multi ani! Cat despre "Happy New Year!" mai vedem...