(Nu) ma chinuie talentul

Tocmai ce-am terminat de vorbit la telefon cu un vechi prieten, pe numele lui Basil, caruia i-am promis ca o sa-i fac o dedicatie speciala in direct din sufrageria mea virtuala. Si am inceput sa imi storc mintea pentru a cauta ceva. Si-am tot cautat si-am tot cautat pana am ajuns la urmatoarea chestie. Basil, fii pe faza! This one it is for you, only for you. Are you ready? Are you really, really ready???
"Buna seara. Transmitem in direct din sufrageria lui Lorelei. Lorelei ar dori sa-i transmita ceva lui Basil. Lorelei ai legatura."
"Da, buna seara! Aici Lorelei, am legatura. Draga Basil, daca esti acolo, undeva in eter si ma auzi, pardon, ma vezi, sa stii ca asta e o dedicatie pentru tine. In stilul caracteristic Lorelei pe care uneori nu o chinuie talentul: 'Este ora 21 si ma enerveaza' ca n-am nimic de declarat. Am rasfoit o agenda veche in speranta ca o sa gasesc ceva ce-am scris mai demult despre tine. Dar n-am gasit decat propozitia asta: Este ora 21 si ma enerveaza. Asa ca mai bine merg la culcare sau citesc o carte pana adorm in speranta ca maine poate o sa ma bantuie si pe mine talentul.
Inainte, insa, am sa citesc ceva 'cu voce tare' pentru tine:
"Era o noapte de catifea si de plumb [...] Zarile scaparau de fulgere scurte, padurea si gradinile posace taceau ca amortite de o vraja rea; mirosea a taina, a pacat, a ratacire" ("Remember" Mateiu Caragiale)
Ssssst... liniste! Noapte buna, Basil!

Sa traiti, domn` Prese`!

Ne-am trezit duminica dimineata cu dor de duca, dar nu stiam incotro s-o apucam. Pana una alta, am deschis televizorul si ne-a venit ideea: sa dam o tura pe la Palat daca tot e ziua portilor deschise la Cotroceni. Intr-o ora eram deja pe drum. Dupa alte 3, eram la o coada la care, credeam noi, nu vom sta mai mult de patruzeci de minute. Ei bine, ne-am inselat, dar cand veni vorba sa renuntam, am zis ca deja am pierdut vremea 3 ore cu drumul si inca una in 30 de grade asa ca am rezistat cu stoicism pana am ajuns inauntru. Acolo, am avut senzatia ca sunt la un Peles fara armuri si alte obiecte asemanatoare de muzeu.
La finalul periplului prin Palat am luat-o spre iesire si… ce sa vezi ? Domn` Presedinte tocmai sosise ‘acasa’ si saluta de aproape multimea. Am profitat de moment si m-am strecurat si eu prin multime atat de in fata incat am dat mana cu `mnealui. Nu stiu daca mi-a strans-o tare sau daca am dormit aiurea in noaptea urmatoare, dar dimineata m-am trezit cu o durere nasoala a incheieturii mainii cu pricina J.

You, Tarzan, me, Bau-Bau

Zice colegul meu de birou ca personalitatea mea ar putea incepe razboaie. Pfuhahahahahahahaha!!! Normal ca m-a pufnit rasul imaginandu-ma un fel de Leader Bau-Bau, capo di tutti capi. E de ras, dar e si de pus pe ganduri. Adica lumea ma percepe ca pe o persoana care bate cu pumnul in masa, urla si se uita urat daca nu obtine ce vrea. Damn` ! That is so true ! Dar incerc sa lucrez la asta : incerc sa fiu mai domoala si mai cuminte in privire. Insa cine ma cunoaste, nu prea se lasa pacalit. Un alt coleg mi-a zis intr-o zi : “Stop beiing nice! This is not you!” Uneori ma apuca rasul. Dar alteori ma gandesc la cat de multe ‘masti’ trebuie purtam in fiecare zi, in functie de persoanele cu care ne intalnim si locurile pe unde ajungem. De exemplu eu sunt eu numai acasa : acolo ma pisicesc, ma matai, ma stramb sau injur de mama focului. De cum ies pe usa, trebuie sa pozez ori in angajata model, nora perfecta, prietena ascultatoare sau clientul politicos, vesnic multumit si zambitor. Si nu sunt nici pe departe nici una din astea. Nici nu vreau sa fiu. Dar stiu sa ascult, sa bag la cutiuta si pastrez un secret atunci cand este cazul. Stiu sa fac compromisuri cand vine vorba de prietenie. Stiu sa zambesc chiar daca nu imi place ceva facut de o persoana draga mie. Stiu sa protestez si intr-o maniera mai domoala atunci cand mi s-a facut o nedreptate. Stiu sa rog si sa multumesc frumos.
Nu cred ca pot fi nici pe departe perfecta. Dar ma bucur ca sunt oameni care pot vedea mai departe de masca pe care o port zi de zi. Ma bucur ca mi-am gasit Omul care are rabdare cu mine cand vede ca pot fi intr-o mie de feluri in acelasi minut.

Cu 105-ul prin Roma

Sa te dai cu 105-ul prin Roma e chiar funny. Autobuzul este foarte colorat si exotic avand in vedere ca pasagerii sunt majoritari pakistanezi si vreo cativa asiatici. In 105 nu ai nici o sansa sa gasesti un scaun liber, chiar daca urci la prima statie. Asa ca incerci sa te tii bine pe picioare si sa eviti pe cat se poate sa te sprijini pe vecinii de calatorie pentru urmatoarele 40 de minute. In autobuzul 105 am asistat si la o cearta intre doua doamne de 45-50 de ani care urlau cat le tinea gura una la alta pana au ajuns la injuraturi. La un moment dat, cea mai in varsta dintre ele s-a insirat pe jos deoarece ii crescuse tensiunea, iar autobuzul a trebuit sa opreasca pentru ca doamna sa-si revina in aer liber ajutata de cativa calatori si de sofer. Curios este faptul ca femeile pareau femei respectabile, italience ‘da vero’ ; nu pareau a fi genul certaret. Marul discordiei nu-l stiu, insa pe mine m-a intrigat si amuzat in acelasi timp situatia. In alta zi, autobuzul era atat de plin la capatul liniei incat soferul de-abia a mai avut loc sa se strecoare inauntru si sa porneasca cu noi la drum. In 105 mai gasesti si romani dornici sa se bage in seama cu conpatriotii. Dar, din nefericire pentru el, noi eram prea obositi si lipsiti de chef ca sa-l mai bagam si pe el in conversatia noastra.
105-ul este plin ochi chiar si la unspe noapte in week-end. Eu nu stiu de unde apareau tot timpul oamenii aia si unde se tot fatzaiau atata. Cert este ca experienta transportului in comun mi-a fost suficienta pana la urmatoarea calatorie in afara scumpei si minunatei Romanii.

Roma

Weekend-ul trecut l-am petrecut la pas prin Roma cautand dupa lucruri interesante de vazut. Si adevarul e ca in Roma nu trebuie sa le cauti pentru ca le gasesti la tot pasul. La fiecare colt de strada vezi urme ale cetatii vechi sau cate o fantana, o cladire sau o biserica care are o poveste. In primele doua zile am terminat cu centrul, cu Vaticanul si cu Colosseum-ul. In urmatoarea am fost la mare, intr-o statiune-sat gen Costinesti dar mult mai lipsita de viata, pe numele ei Ostia. Ultimele doua zile am colindat vechi satuce de munte unde am gasit oameni calzi si generosi : Anticoli di Corrado este absolut superb, cu stradute inghesuite si cladiri construite pe vechile ziduri ale cetatii. Seara am cinat intr-un restaurant local cu mancare extraordinar de buna si foarte multa. Un lucru e sigur : italienii stiu sa iti ofere o masa traditionala pe cinste. Tu nici nu trebuie sa te obosesti sa citesti meniul ca proprietarul tavernei vine sa iti recomande cele mai bune preparate pe care le are. Asa ca ne-am lasat pe mana lui si nu ne-a parut rau.
Roma e frumoasa dar murdara. La fel de murdara ca Bucurestiul. Si dai de concetateni la tot pasul. Intr-o zi am dat peste o petrecere dedicata comunitatii romanilor intr-o autogara a unei suburbii. Lumea se incinsese la hora prin praf si fum de la gratarul pe care se pregateau mici. Pe niste tarabe improvizate se vindea bere romanesca. Atmosfera era de mahala mizera, dar oamenii pareau ca se simt bine.