Am fost si eu insarcinata. Si am avut lunile mele de fericire suprema, de liniste, dar si, neliniste pentru ca ma tot intrebam daca micul bebelus va fi sanatos, daca voi sti ce sa fac cu el, daca ii voi face fata, daca si unde va fi locul tatalui copilului in inima mea. Pentru o perioada scurta de timp am tinut un mic jurnal unde imi notam ce mancam, ce simteam fizic si psihic, ce imi facea bine si ce nu. Au fost lunile in care am experimentat un sentiment de fericire diferit de oricare de pana atunci. Lumea toata era a mea, umblam de dimineata pana pe inserat, socializam si ma simteam in stare de orice.
Cand a venit bebe lucrurile s-au schimbat, dupa cum era de asteptat. Din high, am ajuns low, obosita, stresata, grasa, singura si neputincioasa. Exact asa ma simteam, chiar daca tatal copilului era prezent, mai ales in toiul noptii, langa mine si cel mic. Dintr-un spirit liber, m-am simtit captiva langa micul omulet care depindea 100% de mine, de mama lui. Mereu cu ochii pe ceas, mereu cu urechile ciulite, tresarind la orice mic sunet care se auzea dinspre locul unde se afla micutul.
Aveam, din fericire, un copil sanatos, nascut intr-o clinica privata putin peste termen, dar cu dimensiuni normale. Moral, insa, nu eram bine. Pe cat de exuberanta am fost in cele 9 luni de sarcina, pe atat de deprimata si urata m-am simtit in urmatorul an. Cand am pus punct alaptatului, lucrurile au inceput sa se aseze. M-am reapucat de sport si in scurt timp am reinceput sa ma simt bine din nou in pielea mea. Copilul incepuse sa mearga, aveam semnele noastre prin care ne intelegeam, limbajul nostru "secret" :-).
Nimic nu m-a pregatit sa fiu mama si chiar daca as fi citit sute de carti, n-as fi putut invata de acolo. Am invatat o data cu venirea lui, am experimentat stari de tot felul: frici, furie, frustrare, stres, oboseala, impacare, liniste, iubire. Am invatat pe proprie piele ca un copil nu se creste numai 'din carti' si cu sfaturi de la cunostinte, ci se creste dupa cum simti. Are ritmul lui si tu, mama lui, trebuie sa-l simti si sa-l sustii. Copilul se dezvolta si invata inca din prima ora de viata. Trebuie sa-i vorbesti, sa-i canti, sa-i zambesti. Cand creste si invata sa mearga, lasa-l sa exploreze, apoi, cand incepe sa vorbeasca, invata-l sa spuna ce simte. Copilul meu imi spune "Te iubesc" "Mi-a fost dor de tine, mami!" "M-am suparat pentru ca ai tipat la mine" si altele si inca nu are 3 ani.
Experimentez o stare de bine in preajma lui cu toate momentele cand imi pune rabdarea la incercare. E fiinta pe care o iubesc cel mai mult pe lumea asta. Nu-mi pot imagina iubirea impartita la doi (copii). Si, sincer vorbind, nu mi-e dor de primul an de neliniste, nesomn si intrebari.
Inchei un an cu vesti bune despre oameni dragi mie care vor fi din nou, sau pentru prima oara, parinti, la anul. Le doresc iubire, le doresc rabdare, le doresc implinire. Daca le simti pe toate astea in doi, le vei simti si in trei. In patru, nu stiu, ca n-am de unde :-).
Sarbatori cu bine!
