Un gand de final de an

Imi place sa am in jurul meu oameni care ma inspira. Oameni care au asa o doza de optimism si de bunadipozitie molipsitoare. Oameni cu care, daca vorbesti, iti transmit energie pozitiva si senzatia ca poti sa faci orice.

Azi mi-am dat seama, inca o data, ca nu pot sa am respect fata de cei care nu se respecta pe ei insisi si nici nu ma simt bine intre oameni mediocri din toate punctele de vedere, de la aspect fizic, la gandire. Pur si simplu nu mai am rabdare sa ascult ineptii sau sa vad, spre exemplu, burti.

  

Am vrut musai sa merg la piscina azi si m-am dus. Si-am vazut barbati cu burti de nu puteau respira de ele... Care mai in varsta, care mai tinerei... burti de gravide in 9 luni! Si nu exagerez, ca eu stiu cum e. Si e al dracului de greu sa cari o ditamai burta dupa tine! Nu poti sa faci nimic din cauza ei: te misti greu, te apleci greu, mainile iti sunt mai scurte incercand sa ajungi cumva la pamant sa-ti tragi o gheata in picior. E ca un pietroi pe care-l ai la purtator. Eu am purtat cu drag "pietroiul" in lunile de sarcina pentru ca stiam ca e o chestie temporara. Dupa ce avea sa iasa bebe de acolo, burta avea sa dispara. Si dusa a fost, dar in timp si cu ceva efort. Putina miscare si dieta nu strica nimanui.
Dar romanul inca are in sange treaba cu mancatul mult si gras - porc sa fie! - ceafa, mici si cartofi prajiti. Ma intreb cati dintre noi n-au zilele astea in frigidere sarmale, salate cu maioneza, oua cu maioneza, piftii, carnati, jumari si cel putin 2 feluri de prajituri.
Nici asta nu pot sa inteleg: de ce se gateste exagerat de sarbatori? De ce avem senzatia ca nu e sarbatoare daca nu avem 4 feluri de aperitive pe masa, 4 feluri diferite la felul principal si inca cateva la desert? Chiar nu ne putem scoate din vene cultura asta a exagerarii?

Pentru mine, noul an vine cu dorinte noi. Iar unele dintre ele tin si de gatit, dar si de sport in egala masura. Apropo de sport si de oameni care ma inspira, la sala de sport pe care o frecventez vad de ani de zile o doamna de peste 60 de ani care face aerobic cot la cot cu tinerelele. A fost o vreme cand mergea zilnic cateva ore bune la aerobic. Nu stiu cum o cheama sau care e povestea ei, dar pentru mine e ''bunica Rambo''. Pe ea nu o doboara varsta. Important e cum ii e spiritul. Si o vad mereu vesela, mereu motivata sa duca la bun sfarsit exercitiile.

Despre asta e vorba in viata mea: despre energie, tinerete si oameni frumosi in toate aspectele. Despre dialoguri constructive. Despre inspiratie.

Va pup! Un an nou cu lucruri frumoase va doresc!

 

 

 

Fast forward

Au fost odata ca niciodata anii in care am crescut eu acasa la mama si la tata. Anii optzeci. Anii bibliotecilor tapetate de carti. Anii televizoarelor alb-negru. Anii patinelor cu 4 rotile, ai mini-schiurilor rosii din plastic, ai ai mentosanelor, ai Eugeniilor, ai inghetatei Vafe, ai bicicletelor Pegas, ai Oltciturilor.

Tot ce stiam in vremurile acelea, erau jocurile de dimineata pana seara, de vara pana iarna, indiferent de vreme. Stateam ore in sir afara, in zapada, incaltati in mobuti sau patine si era fericirea noastra sa gasim cate un petec de ghetus pe care sa ne dam pana ne chemau parintii in casa. Nu simteam gerul, ba chiar ne mai ''ospatam'' si cu cate un sloi de gheata rupt de la masinile din parcarea blocului. 

Vara stateam in spatele blocului, pana la inserat jucandu-ne "Tara, tara, vrem ostasi!", "Ratele si vanatorii", "Castel", "Lapte gros", sotron, melc, sarind coarda sau inventand jocuri la elastic. Cand venea ploaia peste noi, ne adunam la intrarea unei scari de bloc si jucam "Flori, fete sau baieti", "Popa Prostul" sau "Kems", cu cartile de joc.

In zilele calduroase de vara sau primavara, colindam cartierul pe saua bicicletelor, oprindu-ne in dreptul caselor cu gradini frumoase si rupand pe furis narcise, liliac si lacramioare pe care le ofeream mamelor in dar. 

Mai era popularul joc "De-a v-ati ascunselea" care ne facea sa ne ascundem prin toate scarile si subsolurile blocurilor. L-am jucat din copilarie si pana tarziu, in adolescenta :-) . Ne mazgaleam pe fata cu noroi si ne jucam ''pac-pac" cot la cot, baieti si fete, trageam cu prastia sau cu tevi cu cornete facute din hartie. Alergam cat ne tineau picioarele, ne cataram in copacii vecinilor de la case si le mancam perele si merele. 

Nu ne atragea nimic in casa, in afara de oala cu mancare a mamei. Aveam televizor, dar il foloseam cateva minute sambata si duminica sa ne uitam la "Lumea copiilor" si la singurele desene animate existente: "Mihaela si Azorel". 

Inceputul anilor nouazeci, ne-au adus ecrane colorate pe care le puneam in fata televizoarelor alb-negru, casetele video si dupa-amieze de stat langa fustele mamelor, holbandu-ne impreuna cu alte cinci-sase vecine la Dirty Dancing si filme cu Sly Stallone si Arnold Schwarzenegger Se organizau seri de filme pe video si concursuri de prajituri :). 

Pana in 1997/1998 n-auzisem de calculatoare personale, telefonie mobila si Internet. Noi ne gaseam pe telefoanele fixe, pe care nu le avea oricine, prin scrisori, batand pur si simplu la usa: "Saru'mana, tanti Magda, o lasati pe Cristina afara?" sau urland cat ne tineau puterile la geamul celui pe care vroiam sa-l scoatem din casa: "Gigeeeeeeel!!!"

 In vacante plecam la bunici cu trenul si inca vreo doua autobuze ca sa putem ajunge in creierii Moldovei unde nu vedeai mijloace de transport decat o data pe zi.

Cand au aparut pe strazi primele masini Cielo si Tico, era mare lucru pentru noi cei obisnuiti cu Daciile autohtone. Iar prin '94 cand am inceput sa bem Coca si Pepsi-Cola si in alte sezoane, in afara de vara, la mare, era deja ''Uau!"

La sfarsit de '97, deja intrasera pe piata pagerele de la Coca-Cola si daca aveai unul era mare grozavie. De aici pana la telefoanele mobile cat o caramida (la propriu!), n-a mai fost decat un an. Iar restul... e istorie pe fast-forward: Internet, posta electronica, chat-uri prin Mirc, anii 2000: video-telefonie prin 3G, 4G, laptopuri, Hi5, Google, telefoane cu clapeta, cu tastatura, televizoare cu ecran plat, telefoane destepte cu touch screen, Messenger, Facebook, I-Pad, Kindle. Fast-forward, fast, fast, fast!!!

Acum pana si mamaia din fundul Moldovei are telefon mobil, nu conteaza ca nu-i ajunge pensia pentru alte necesitati, dar trebuie sa fie si ea conectata la lume, la copiii din Italia, la nepotii din America. Scrisori nu-i prea mai scriem, ba chiar am fi tentati sa-i cumparam un laptop cu stick de Internet ca sa ne si putem vedea cu ea. 

Anii 2000 ne-au mutat de afara in casa. Ne jucam si acum, dar on-line, crestem animale, construim orase, ne jucam de-a pac-pac, tot on-line, ne punem viata pe tapet pe bloguri si pe Facebook. Nimic nu mai e secret, oricand te poate gasi oricine. Cu un "search" pe Google se rezolva. Daca vrei sa stii orice despre cineva, solutia e Google. De la cum arata, la adresa, numere de telefon, locuri de munca, stare civila, ca e bolnav, ca e bogat, ca nu mai e... orice, dar ABSOLUT orice poti afla cu doua miscari de degete pe tastatura.

Ce oracole, ce caiete de amintiri cu intrebari personale? Astea-s amintiri dintr-o alta viata. Viata in care "timpul avea rabdare", rabdare sa citim cartile din biblioteca, sa rasfoim dictionare, sa ne asezam linistiti la masa, sa facem drumetii la pas, pe munte, sa respiram aer curat, sa ne vizitam familia, sa... si sa...

Adio ani ai copilariei cu asemenea bucurii! Ma bucur ca am fost parte din voi! Ma bucur si, totodata, nu-mi vine sa cred cat de mult s-au schimbat toate intr-o jumatate de viata! Sunt curioasa ce ne vor aduce anii urmatori si daca vom reusi sa o luam macar la trap, sa iesim mai des din case, sa ne traim viata nu on-line, ci off-line...

2 days food trip to Berlin

 

M-am intors din Berlin. Un oras in care n-as fi mers prea curand, daca n-ar fi fost vorba sa ma intalnesc cu cineva drag mie.

Primul obiectiv pe lista de ''atractii turistice'', restaurantele. N-am cautat unul anume, ci un specific anume: am vrut sa mananc mancare indiana. Pentru ca emisiunile culinare mi-au facut pofta. Si pentru ca, oricat as fi incercat acasa, n-as fi stiut care e gustul autentic pana n-as fi incercat ''la mama lui''. Si cum la mama lui, in India, nu planuiesc sa ajung, am zis sa incerc in Berlin. Ei bine, restaurantul pe care l-am gasit intamplator, avea mancare indiana, chelneri indieni, bucatari indieni. Iar eu eram in culmea extazului. Am baut un ceai indian cu lapte, cu totul diferit de orice ceai baut pana acum pentru ca iti lasa o usoara urma picanta in gura. Si am mancat regeste. De fapt,  nici macar n-am reusit sa mancam tot pentru ca o portie ajungea, lejer, pentru doua persoane, iar noi, 4 fiind, ne-am comandat fiecare cate ceva. Ceva cu miel, ceva cu pui si migdale, ceva cu creveti, ceva vegetarian, o supa, o salata si o inghetata home made extraordinar de buna! Rezultatul: papile gustative satisfacute 100%. Total facutura: 80 de euro/ 4 pers./ drinks included. Mi-am simtit minunat la Amrit, iar mancarea indiana era asa cum m-am asteptat: plina de arome si picanta. Si pentru a va face o idee despre culorile din meniul indian, atasez mai jos cateva poze cu o parte din ceea ce am servit.

http://www.amrit.de/

 

Supa picanta de legume, paine naan si lamb korma:

 

 

Inghetata Kulfi intr-un recipient dragut pe care, Atif, ospatarul care ne-a servit, mi l-a facut cadou :)

 

 

 Salata, orez, chikken biryani, iar in spate, Natraj Thali, o mancare vegetariana cu naut

 

 

Atif

 

 

 

La doi pasi distanta de Amrit, am gasit un restaurant cu specific vietnamezo-thailandez unde am mancat la fel de bine si nu foarte scump (33 euro/2 persoane, drinks included). Aici am incercat un curry de legume si creveti si o mancare cu vita si legume servite langa un orez parfumat. Toate au fost delicioase! Curry-ul de legume a fost incredibil de lejer si aromat intr-un mod diferit de cel indian.

 

 

http://www.chaapa-berlin.de/

 

Experienta Berlin a fost o premiera pentru mine in ceea ce priveste bucataria indiana si viet&thai. Aici am marcat inceputul excursiilor culinare. Asta pentru ca, excursiile mele viitoare vor avea ca scop principal exploratul bucatariilor locale, dar nu numai.

Ce e drept, in Germania nu m-a atras deloc testatul felurilor de mancare cu Wurst. Ma pastrez pentru data viitoare :-)

 

Pana una alta, am dat o fuga si la minunatul local cu specific italienesc "Il Casolare" unde atat atmosfera, cat si personalul, dar, mai ales mancarea sunt de la mama lor de acasa. Am mancat antipasti cu prosciuto si melanzane, paste cu iepure si paste cu unt si salvie, pizza cu mozzarella si bresaola cu gustul autentic italian. Iar tot dezmatul culinar s-a incheiat cu un platou cu "dolci della casa" Mmm... bun, bun... I love Il Casolare, I love good food!

 

http://www.qype.co.uk/place/524-Il-Casolare-Trattoria-Berlin

 

Simpaticii bucatari-cantareti :)

 

 

 

Dolci della casa

 

 

N-a mai ramas nimic! :)

 

 

 

 

Citeam mai devreme un articol dintr-o revista cu public tinta feminin si nu mi-a venit sa cred ca, in zilele noastre, sunt oameni care sufera cumplit de...dragoste. O suferinta demna de subiect de roman, o suferinta care a inceput in vremuri imemoriale si pare ca nu se mai termina. Cum se poate sa traiesti astfel de stari cu o asemenea intensitate si cu un dor nebun de a fi trist?

Cu totii am suferit din dragoste la un moment dat in viata noastra, cu totii am avut intrebari fara raspunsuri, zile intregi de deprimare, nopti nedormite si lacrimi scurse pe podea. Cu totii am avut momente de incertitudine, de ezitare si o aparenta putere de a spune: "Gata! Pana aici!" Dar am mers mai departe. Spre alte sperante, spre alte iubiri, spre zambete si nopti nedormite de atata dragoste.

 

Nu se poate sa te opresti mereu si mereu sperand in sufletul tau ca poate de data asta va merge. Cate sanse trebuie sa-i dai unui singur om de-a lungul vietii sa iti demonstreze ca e capabil sa-ti intoarca dragostea insutit? Cel mai probabil, oferindu-i lui atatea sanse, ratezi altele pe care sa pui pret, altele care te fac pe tine sa fii centrul universului cuiva.

 

Din pacate exista oameni care se hranesc din framantari si iluzii. Fara acestea nu stiu cum sa traiasca. Daca mare parte din viata lor au trait-o incercand din rasputeri sa faca pe cineva sa ii iubeasca, nu mai stiu sa existe in alte stari decat permanenta lor nefericire. Si e nevoie de o putere aproape supraomeneasca sa poata iesi de acolo.

 

Dar exista speranta, trebuie numai sa vrei sa poti sa o iei de la capat. Cu ajutor si fara sa te uiti inapoi. Si nu, nu se poate sa vrei sa mori din dragoste! Ar fi ca finalul unui film prost. Si la ce bun cand sunt atatea de lucruri de vazut, de simtit, de mirosit, de respirat, de iubit? La ce bun sa te razbuni pe cel mai drag tie cu un gest radical care, paradoxal, dar nu-ti va aduce nici o satisfactie?

 

 

 

O Mare dezamagire

Mamaia. Aceeasi statiune prafuita pe care o stiu din adolescenta. Aceleasi lucruri kitsch: beculete, bratari fluorescente, satul de vacanta... Eternele vata de zahar, porumb fiert, gogosi cu sosuri diverse, shaorme, autoserviri cu verze calite si fasole cu ceafa de porc, restaurante scumpe cu mancare indoielnica, cladiri lasate in paragina, spatii verzi uscate, hoteluri de 3-4-5 stele cazatoare. Populatia neschimbata: vocabular colorat cu diverse accente, maieuri cu burti, transpiratie, caini vagabonzi. Multi caini vagabonzi. Pentru a ajunge la plaja, trebuie sa faci slalom printre potai.

Peisajul a mai fost populat intre timp cu niscaiva cluburi de fite si niste sezlonguri gen pat-baldachin. Nu cred ca am vazut atata prost gust la un loc in alta parte decat aici. In aceeasi poza, sta un cort Fashion TV, o terasa cu beculete ca de Craciun si o trasura cu o martoaga obosita.

Asta a fost ultima data, pentru mult timp, cand voi fi pus piciorul aici.

Constanta. Un oras sec si murdar. Centrul vechi de la plaja Modern, Piata Ovidiu si pana la Cazino-Portul Tomis, este o ruina si o mizerie. Si, din nou, kitsch: cineva nu s-a putut abtine sa nu puna niste beculete colorate in turnul moscheii Carol I. Ce pacat! Iar Cazinoul... o cladire atat de frumoasa, cu atata istorie...lasata in paragina!

Singurul loc unde m-am simtit bine si unde am mancat decent a fost la terasele din portul Tomis. O promenada linistita, fara maieuri cu burti, shaorme si lumini fosforescente.

Litoral constantean, ramai cu bine! Sper sa nu ne revedem curand! O sa ma indrept cu drag si curiozitate catre alte mari. Marile civilizate!