Gandesc prea mult. Deci sunt femeie!

Sunt ca o carte deschisa. Cine ma cunoaste, stie ca nu pot sa ascund daca sunt suparata, iar daca sunt fericita, zambesc cu gura pana la urechi.

Mama e cea care stie intotdeauna daca am vreun of. Orice i-as zice sa o linistesc, ea ma descoase pana afla ce nu e bine. Si ce usurare mai mare pentru mine decat sa vorbesc despre asta! Pacat ca mama e departe si umerii pe care sa ma descarc nu sunt langa mine. Asa ca adun, adun, pana cand ... pana cand... imi iese cineva in cale sau ceva care ma deranjeaza, fie si un fleac, si explodez. Dupa aceea, ma astept sa ma simt mai bine. Dar nu se intampla intotdeauna asa. Asta pentru ca imi fac procese de constiinta si ma consum si mai mult.

Mie imi place cafeaua cu spuma de lapte si zahar. Si deserturile cu ciocolata. De prima nu ma pot lipsi in nici o zi si nici nu vreau pentru ca ma face sa ma simt bine. E ca atunci cand imi pun make-up, un parfum fresh, ceva lejer pe mine si ies din casa. Toate astea ma fac sa ma simt bine in pielea mea. De desert ma lipsesc oarecum cu greu pentru ca grele-s abdomenele de dupa :-).

Ce legatura are of-ul meu cu restul? Aparent, nici una, doar incerc sa ma gandesc la lucrurile care-mi plac in iluzia ca poate-mi scot din minte celelalte lucruri care ma macina zilele astea.

I know, it's not funny sa citesti chestii deprimante pe net, dar eu le scriu ca poate asa scap de ele. Le transfer prietenilor mei virtuali, fara chipuri, fara nume, poate unii cunoscuti, poate nu... Take them away!

E adevarat ca femeile gandesc prea mult? Adica prea fac din tantar armasar si despica firul in 20? Dar barbatii nu fac asa? Daca i-as spune unui barbat : " Ce bine arati!" s-ar intreba daca vorbesc serios sau daca imi bat joc de el, daca o spun ca vreau ceva de la el sau pur si simplu ar zice: "Mersi" si s-ar simti gadilat in orgoliu fara cautari de subintelesuri?

Femeii, daca i s-ar spune ca e frumoasa, s-ar gandi mai intai la partile negative (ex: Asta nu vede ca n-am manichiura facuta, am 2-3 riduri, putina celulita, nu-mi sta bine parul azi?) ale complimentului si de-abia apoi, cu o urma de neincredere ar aproba ca da, intr-adevar arata bine.

Complicate-s mintile femeilor! Noi acum vrem ceva, peste 5 minute vrem altceva. Acum sunt toata un zambet, peste o secunda pot deveni furia neagra, daca m-ai calcat pe coada. S.a.m.d.

Ia, ia sa-auzim cat de simple-s mintile barbatilor? Cine, dintre barbati, are curaj sa spuna ce gandeste?

Beautiful

I am beautiful no matter what they say… Asa canta Aguilera nu demult.

And, yes, I am. And, yes, you are!

De multe ori ma gandesc cat de mult si-au pus amprenta pe viata mea, vorbele care mi s-au spus in adolescenta. Si lucrurile care mi s-au intamplat. Cele mai multe erau hiperbolizate in capul meu atat de mult incat am ajuns sa fiu complexata. Am I beautiful, am I smart? Din fericire, aceleasi lucruri si cuvinte m-au motivat sa-mi demonstrez si mie si altora ca, da, sunt si frumoasa si despteata. Dar greu a fost drumul si, ce-I drept, mai e, insa satisfatia e pe masura.

E incredibil cum niste cuvinte aruncate fie la intamplare, fie din invidie, fie din joaca se pot cuibari pentru totdeauna, si in mod negativ, in capul cuiva. Oamenii se simt mai bine daca le spun celorlalti tampenii, daca, in loc de un compliment, scot pe gura chestii care ii scot in evidenta celuilalt defectele? Why? Oare se vad pe ei insisi mai frumosi daca accentueaza defectele celorlalti? Oare au nevoie in permanenta de certitudinea ca ei sunt mai buni decat tine?

In momente dintr-astea ce faci? Raspunzi cu un misto la adresa ta, le raspunzi cu aceeasi moneda sau pur si simplu il ignori pe celalalt sperand ca se va ivi ocazia sa-I intorci “complimentul”?

Uneori ma simt epuizata de astfel de lucruri pentru ca am senzatia ca imi pierd vremea cautand iar si iar in mintea mea ceva-urile alea care sa-mi confirme a milioana oara ca“I am beautiful no matter what they say”. Inside and outside. Ma enerveaza tare sa fac chestia asta again and again. Ma enerveaza sa ies din casa cu scutul meu invizibil pregatit in permanenta sa faca fata oricarui gen de atac.

De multe ori mi-e dor de mine. Goala de orice gand aducator de indoiala. De mine, fata sensibila. De mine, fara masti si fara scuturi…

28 iunie

Astazi m-am trezit depresiva. In ciuda soarelui care imi bate in geam si care, de obicei, ma face sa fiu optimista. Sunt intoarsa pe dos si stiu de ce. Iubitul meu spune ca plang degeaba. Eu spun ca plansul asta dis-de-dimineata ma face sa ma descarc de energia negativa. De obicei sunt optimista si incerc sa fac tot ce pot ca lucrurile sa iasa bine. Poate tocmai asta e problema, ca ma consum prea mult. Prea despic firul in patru. Prea vreau sa iasa intotdeauna lucrurile cum m-am gandit eu. Si bineinteles ca asta nu se poate. Azi asa, maine asa… si ma trezesc intr-o zi frumoasa ca asta ca sunt obosita si n-am chef de absolut nimic. Vreau o pauza. Vreau sa dorm si sa visez cum visele mele devin realitate, cum totul va fi bine in curand. Uneori as avea nevoie de cineva sa ma puna inapoi pe sine si sa-mi arate drumul pe care s-o iau. Am obosit sa imi fac planuri suprarealiste. Vreau chestii concrete.

Cred ca singurul lucru care m-ar domoli acum ar fi sa prepar un desert. One of my favorites: chocolate soufflé. Imi place orice desert care contine ciocolata. Desi, recunosc, ma cam gandesc ca pentru ciocolata aia trebuie sa fac nu stiu cati kilometric pe bicicleta sau sa alerg pe banda la sala. Am ajuns sa am si eu obsesia kilogramelor…

.........................................................................

Si cum ma gandeam eu la desert si apoi la bicicleta, a venit si ideea salvatoare: o plimbare de 15 km pe bici. Ce e drept, ideea nu a fost a mea, dar la asta sunt buni prietenii J .

 

Si uite cum ziua mea inceputa prost a luat alta turnura: eu, singura, in soarele amiezii, pedaland lejer spre satucul unde ma astepta prietena mea cu…pranzul. Fara desert. Dar cu buna dispozitie si mancare buna. Iar pentru ca ziua sa se incheie bine, ne-am pus la punct si am plecat spre centrul orasului. Ca fetele.

Reset. Carpe diem!

Sunt lucruri care se intampla pe neasteptate si care iti pot schimba viata intr-o secunda. In bine sau intr-o lunga serie de intrebari la care nu stii ce sa raspunzi. Te trezesti binedispus dimineata, cu un plan de atac al zilei in curs si, intr-o clipa, un telefon ti-a spulberat linistea. Ai nevoie de un nou plan si de un prieten. Intotdeauna. Prietenul care iti imprumuta ceva, te duce undeva sau care, pur si simplu, te asculta. Te lasa sa plangi si apoi te incurajeaza. Sau nu spune nimic, ci doar te ia in brate. Si, astfel, problema sau suferinta ta, devine si a lui. Uneori iti face bine sa vezi lucrurile dintr-o alta perspectiva pentru ca mintea ta nu mai e limpede. Si atunci il lasi pe el sa vorbeasca.

Uneori afli ca ceea ce ai stiut o viata intreaga este gresit. Ca cineva despre care ai fi bagat mana in foc ca nu te va dezamagi niciodata, tocmai a facut-o. Sau, dimpotriva, ca cineva despre care iti formasei o parere indoielnica, se dovedeste a fi cu totul diferit de imaginea din mintea ta. Totul se poate schimba cand te regasesti in situatii limita sau, dimpotriva, la un pahar de apa, in liniste. Interesant te joaca viata. Cred ca niciodata nu vom fi siguri de nimic. Totul se schimba o data cu tine… Cu timpul care trece si care te face sa devii mai intelept pentru ca treci prin fel de fel de situatii care nu au cum sa te lase sa fii la fel…

La 20 de ani esti, intr-adevar, tanar si nelinistit. Faci lucrurile precipitat si iei viata in joaca. Esti superficial si n-ai timp de nimic. La 30 incepi sa cantaresti mai bine lucrurile si cuvintele inainte sa-ti iasa pe gura. Chiar daca uneori te ia valul.

Din pacate, unele lucruri raman nespuse, iar ocazia de a le spune nu se va mai ivi niciodata. De asta s-a inventat dictonul “Carpe diem!” Maine poti sa fii sau sa nu mai fii. Si atunci cineva si-ar dori sa existe butonul “Reset” sa te intorci si sa-ti spuna ce nu a avut curaj sa-ti spuna niciodata. Chiar daca asta ar fi ultimul lucru pe care l-ar face.

Reset e doar un buton virtual. Carpe diem e acum! Pune mana pe telefon si suna-i pe cei dragi si spune-le ca tii la ei. Oricat de greu ti-ar fi sau oricat ciudat ti s-ar parea ca suna din gura ta! Strange-i puternic in brate pentru ca s-ar putea sa fie ultima data!

Socoteala de-acasa e una, cea din targ e cu totul altceva

Am terminat Facultatea de Citit Romane si n-am facut-o pentru a deveni profesor sau altceva in domeniu, ci pentru ca asta mi-a placut sa fac si pentru ca trebuia sa fiu si eu in rand cu lumea. Acum, dupa aproape zece ani, ma redescopar si imi dau seama ca bucuria mea e, de fapt, bucataria :)
Daca mi-ar fi zis mama cand aveam optispe ani sa ma fac bucatar sef, i-as fi ras in nas. Acum, insa, m-as bucura enorm sa am ocazia sa invat si sa perfectionez ce ma intereseaza: deserturile. Si nu oriunde, ci intr-un institut culinar. Si nu in Romania, ci undeva in Europa. Pentru asta am nevoie de curaj si o bursa deoarece cursurile de profil costa mii de euro de care nu dispun.
E interesant cum te joaca viata. In adolescenta esti prea necopt sa realizezi de unul singur pe ce drum sa o apuci. Eventual o apuci pe drumul pe care ti-l arata parintii si pe care crezi ca-l doresti. Pe mine m-au lasat sa fac ce vreau, ce-mi place, si bine-au facut! Doar ca ce credeam eu ca-mi place nu avea sa ma duca spre pensie. Si, uite asa, din job in job, din sotie si mama full time, am ajuns si bucatar-patiser, part-time, acasa. Si I love it! Doar ca vreau sa impart asta cu ceilalti. O fac, dar in cadru restrans. And I want more!
Daca citeste cineva asta si a facut un curs in domeniu sau are vreun sfat, vreo recomandare, cu bucurie il accept.