Povesti, povestiri, amintiri

E clar: lumea blogguieste de zor: unii spun chestii interesante, altii spun chestii funny, altii filosofeaza, altii bat campii cu gratie. Io nu prea bloggui din cauza ca nu prea am timp, iar cand imi propun sa scriu ceva, scriu orice, cu toata lipsa de inspiratie si cu toata senzatia ca scriu ca sa am ce mai citi cand ma plictisesc. De fapt, dintotdeauna mi-am dorit sa scriu o carte. Pe la 11-12 ani chiar m-am apucat sa scriu un roman de dragoste inspirat din povestile nemuritoare pe care le citeam pe vremea aia. Il mai pastrez si-acum si nu imi vine sa cred ce limbaj foloseam pentru un copil de varsta respectiva. Imi amintesc ca, la revolutie, scriam versuri despre eroii patriei si 'campurile' de lupta. Si nu aveam decat 9 ani. Da, mi-a placut dintotdeauna sa scriu. Despre orice mi se intampla sau despre orice simteam. Dar n-am avut niciodata curajul sa arat cuiva ce am scris. Intotdeauna am avut senzatia ca Icsulescu sau Cutareasca e mai isteata decat mine. Uneori ma simteam complexata de colegi de facultate cu limbaje academice. Ce prostie! Cred ca mai mereu am fost in umbra colegilor care aveau parinti ingineri sau profesori, colegi cu gura mica, silitori, demni de mila si aprecierea dirigintei sau colegi pilosi si cu fitze. Oricum, in facultate am fost mai curajoasa sa deschid gura la seminarii poate si pt ca eram motivata de prietena mea, mare cititoare de carti, care mai de care mai groase si mai stufoase. Pentru mine, cartile cele mai bune au fost cele cu maxim 200 de pagini. Romanele interminabile, n-am avut rabdare sa le citesc. Daca nu le consideram destul de captivante, le abandonam dupa prima suta de pagini. Asa am abandonat si 'Moara cu noroc', nuvela lui Slavici care mi-a adus o nota mica la oral, la bac. De doua ori am pus mana sa o citesc si de doua ori am lasat-o balta. Iar la bac, imi venea sa crap de ciuda ca tocmai mie a trebuit sa-mi pice magareata pe cap. Cele mai slabe colege din clasa mea au luat note mai bune decat mine pentru simplul fapt ca au avut poezii banale de Eminescu de comentat. Eminescu, bla, bla, bla.
Am dat bacul si la educatie fizica pentru ca nu mai aveam chef sa invat la alte materii si ca sa fiu mai mult in preajma colegului de clasa de care imi placea. Bineinteles ca era printre frumuseii liceului, dupa care toate fetele intorceau capul. Ei bine, mi se pusese si mie capsa si mi-am zis sa-mi incerc norocul. Si ce pretext ma bun era sa gasesc decat sa merg cu el la antrenamente pe stadion pentru proba de educatie fizica? Ei bine, si ca sa fie treaba ca in filme, mi-am facut si un jurnal in care scriam fel de fel de intamplari si suferinte de-ale mele. Seria jurnalelor o mai pastrez inca intr-o cutie pe care o tot car cu mine din chirie in chirie si, de fiecare data, mi se pare tot mai grea si tot mai incurcatoare de spatiu. Intr-o buna seara, cand o sa am chef sa o dau jos de pe dulap, am sa spicuiesc cate ceva de acolo. Poate gasesc ceva funny sau ceva filosofic. Poate am sa gagesc pe-acolo subiectul cartii pe care mi-am dorit sa o scriu dintotdeauna.